Feeds:
Articole
Comentarii

09 Aprilie 2012
PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI A IPS LAURENTIU AL ARDEALULUI Bucuria Invierii Domnului in Sfanta Liturghie

«Bucuria Învierii Domnului,
în Sfânta Liturghie»

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.

(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui Hristos, Mântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii, „ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”.Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare[7].

                                           Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.
Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

 

  • Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.
  • Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?
  • Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?
  • Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.
  •  
  • Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Anunțuri

 

 

  • România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate. Dar organizarea economică actuală este mult prea profitabilă pentru entităţile străine, și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.

Ieșită din criza economică ca un boxer epuizat România se află ȋn fața unui posibil val doi al crizei, cu o economie debilă, necompetitivă și foarte vulnerabilă la șocurile externe. Curios este că la momentul falimentului Lehman Brothers, în anul 2008, România avea o creştere economică de aproximativ 8%, făcând parte dintr-un club exclusivist de ţări aflate în plină expansiune economică. Între timp, problemele structurale şi lipsa de viziune a leadership-ului, mascate de boom-ul economic, au ieşit la iveală relevând o realitate socio-economică dezastruoasă. Mult prea multe discuţii au avut loc între timp pe teme sterile, marginale sau chiar periculoase. Cine poate crede, spre exemplu, că o naţiune se dezvoltă aruncând povara crizei în spatele unor categorii sociale largi, cum sunt pensionarii şi bugetarii, în numele protejării interesului public? De ce regim politic vă aduce aminte culpabilizarea colectivă a unor categorii sociale şi profesionale? Pentru a înţelege cum trebuie să arate viitorul model de dezvoltare al României este nevoie să identificăm cu realism poziţia delicată (scuzat fie eufemismul) în care ne aflăm.

  • Ajutorul statului

În urma primul val al crizei rămâne cea mai mare datorie publică din istoria ţării şi o clasă de mijloc vlăguită financiar sau aproape distrusă, având statutul de ostatică a unor bănci cu capital străin. Activele strategice sunt în cvasi-totalitate sub administrarea eficientă a unor multinaţionale occidentale, iar rentele extrase de acestea se duc în fiecare an, în mod invariabil, sub formă de dividende sau de preţuri de transfer, către ţări mult mai prietenoase cu propriii cetăţeni. Mai grav, datorită faptului că mulți agenți economici și o parte importantă a populaţiei active a ţării s-au îndatorat excesiv în valută străină, ultima pentru a cumpăra active imobiliare și bunuri de folosință ȋndelungată, statul român a contractat un credit uriaş care a avut drept consecință un curs de schimb stabil, convenabil în același timp și pentru exitul profiturilor masive realizate de capitalul străin în anii 2007 şi 2008.

Companiile străine au realizat în România marje de profit de câteva ori mai mari decât în statele de origine sub pretextul că și riscurile sunt pe măsură, dar la primele semne de criză au refuzat, în general, asumarea de riscuri prin reinvestirea profiturilor și au trimis acasă sume uriașe de bani, decapitalizând economia românească. Statul român nu a făcut decât să se asigure, cu un preț uriaș pentru populație, că aceste corporații au suficientă valută la dispoziție pentru a-și putea repatria profiturile. Situația este similară și la anemica bursă de valori din București, unde la primele semne de panică externă investitorii străini dau semne de dezertare rapidă și de părăsire a scenei.

După doi ani de depresiune, economia naţională se zbate în cea mai pură stagflaţie. Procentele de 8% despre care vorbeam la început s-au transferat, cel puțin parțial, de la creştere economică la inflaţie, fenomen ce duce la distrugerea puterii de cumpărare, pentru că salariile au fost diminuate sensibil, pensiile reduse ușor, neexistând practic nici un fel de indexare a lor. În condiţiile unei politici monetare relativ conservatoare a Băncii Naţionale, cauzele fenomenului inflaționist trebuie căutate în structurile oligopoliste ale piețelor și în statutul de colonie economică al țării noastre. Creşterea preţurilor materiilor prime, care se regăseşte în costurile companiilor, nu este doar transferată instantaneu consumatorilor români, dar este folosită şi ca pretext pentru creşteri concertate de preţuri la produsele şi serviciile cu elasticitate scăzută a cererii. Situaţia este cum nu se poate mai rea: profiturile sunt exportate, pierderile sunt distribuite societăţii.

Astfel, cei care profită din plin în perioadele de boom economic, nu contribuie cu nimic la ameliorarea efectelor depresiunii. Mai mult, comportamentul acestor agenţi economici duce la agravarea situaţiei, transferul total de costuri sărăcind efectiv populaţia în ansamblu, dar afectând şi mai grav bugetarii care plătesc pe două căi: prin deprecierea valorii reale a veniturilor, dar şi prin tăieri nominale de salarii. Românii se aleg cu datoriile, dar fără active şi venituri pentru a le plăti, iar ordinea socială începe să semene cu sclavagismul. O concluzie importantă care se desprinde este că globalizarea generează bunăstare economică la periferie doar în prezența unui leadership local responsabil și cu viziune. Nicio ţară din lume, care nu este o colonie, are un sistem democratic funcţional şi vrea să rămână întreagă, nu poate să-şi permită să arate aşa cum arată România acum!

În acest context, rolul statului „social” nu trebuie să fie neapărat acela de a redistribui beneficiile în perioade de boom, cât, mai ales, acela de a proteja populaţia şi, implicit, stabilitatea socială, în astfel de perioade dramatice. Putem să ne gândim că, după dezindustrializarea masivă din anii ’’90, distrugerea statului social apare pe undeva ca o consecință firească, mai ales ȋn contextul instituirii obsesiei deficitului bugetar excesiv, atât sub tutela UE, cât și a FMI.

  • Elementul inefabil

În acest peisaj dezolant, lucrul care dispare cel mai greu, speranţa, începe să se disipeze odată cu tinerii care aleg calea exilului datorită lipsei de perspectivă. Din punct de vedere demografic, România este o bombă cu ceas care, cel mai probabil, se va confrunta în viitorul nu prea îndepărtat cu pericole reale și evidente pentru sistemului democratic ȋncă fragil. De prea multe ori în istorie, naţiunile care au întâmpinat situaţii de colaps intern au ales să renunţe, cel puţin temporar, la democraţie (Germania interbelică), la capitalismul bazat exclusiv pe piață liberă (SUA, prin politica New Deal de după Marea Depresiune) sau la ambele (Rusia, odată cu ascensiunea comunismului). România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate, organizarea economică actuală fiind, deocamdată, mult prea profitabilă pentru entităţile străine, dar și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.

Din păcate, reforma politică și administrativă este doar o scuză penibilă pentru menţinerea unui sistem economic viciat, în timp ce, în urma creşterii economice din deceniul trecut, nu am mai rămas nici măcar cu speranţa. Instituțiile statului de drept sunt o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru funcționarea economiei. Capitalismul adevărat s-a construit peste tot în lume prin reinvestirea profiturilor, nu prin exportul lor, prin bănci şi active strategice cu capital autohton, prin rate ridicate de economisire ale populaţiei, prin investiţii în inovaţie… dar, mai ales, prin construirea încrederii populaţiei în sistem, aplicând un mecanism echitabil de distribuire a pierderilor şi câştigurilor. Dacă ȋn august criza de ȋncredere a determinat în statele capitaliste prăbușirea burselor, ȋn România ea poate submina chiar fundamentele democrației.

În urmă cu aproape 70 de ani, marele economist austriac Joseph Schumpeter profeţea, în cartea sa Capitalism, socialism şi democraţie, sfârşitul capitalismului având drept cauză propriul succes. Se pare că România a reuşit trista performanţă de a breveta o metodă de compromitere a capitalismului printr-un eşec de proporţii: oligarhizarea resurselor şi înrobirea populaţiei.

Prof. dr. Petre Prisecaru lucrează în cadrul Departamentului de Integrare Europeană al Institutului pentru Economie Mondială al Academiei Române.

Mingea rosie

Mingea Rosie Vrea Acasa

Cesano Maderno Milano


Vizualizare hartă mărită

Radio TV

Gândeşte !

Daca pana acum ignoranta a fost cuvantul de ordine, daca realitatea inconjuratoare a fost o simpla stire la TV pentru tine, anul 2009 este anul in care trebuie sa incepi sa deschizi ochii, sa nu te mai lasi dus de val, manipulat si inrobit. Gandeste tu, impreuna cu cei din jurul tau, pentru tine si pentru cei din jurul tau! Singur nu poti schimba nimic dar impreuna putem schimba lucrurile, sa mearga in directia normala si fireasca si nu in cea trasata cu rigla sau prin cifre de altii pentru care oamenii sunt doar niste cifre, niste procente sau cine stie ce acronime! Daca iti pasa de tine, de familia ta de toate lucrurile bune si frumoase ce te inconjoara si vrei ca si maine sa le vezi… GANDESTE!

Am preluat ideia pentru ca mi-a placut foarte mult

Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România(AOAR)cere partidelor politice să îşi asume prin platformele electorale măsuri de contracarare a impactului crizei financiare internaţionale pe piaţa autohtonă.

Preşedintele AOAR consideră că primele sectoare în care se vor face resimţite efectele crizei internaţionale sunt cele cu grad ridicat de îndatorare cum este cel al construcţiilor.În opinia sa dezvoltatorii imobiliari se confruntă cu probleme vizând scumpirea materiilor prime, a costului cu forţa de muncă şi mai nou a creditelor.

Reprezentanţii AOAR au precizat că pe lângă dezvoltatori şi constructori toate firmele care au activităţi conexe acestora au probleme cu afacerile.Reducerea activităţii în domeniul construcţiilor ar putea să afecteze creşterea economică acest sector fiind unul din motoarele avansului Produsului Intern Brut.